Cuvintele sunt pline de noroi,
Cum sunt copitele de cai plugari,
Nu mai ajunge sensul pân’ la noi
Copiii adevărului sunt rari.

Pe-o parte-a lui veacul e-o mortăciune,
Prin flori lumina trecerii trecu,
Nu e conștiință cea care nu spune
Decât un da și niciodată nu.

Nu-și mai găsesc în viață nicio cale
Cei ce lumina o privesc urât,
Chiar dacă munții par nămolul moale
Purtat de porcii veacului pe rât.

Din steaguri unii și-au făcut cămașă,
Iar din cămăși și-au făcut alții steag,
Sătulă e de sine stirpea lașă,
Numai noroiul îi mai este drag.

Planeta e un cat pe care plouă,
Și apa peste șanțuri a ieșit,
Nămol e și zăpada, nămol afli și-n rouă,
Noroiul conjugat și regăsit.

Că, din atâta dare înapoi,
Pe drumul lașității și minciunii
Ce altceva mai pot râvni nebunii
Decât noroi, când ei gândesc noroi?

Le fie deci, noroiul pur, le fi
Singurul mod de a gândi și-a fi,
Dacă ei nasc sub norii de leșie
Idei din ce în ce mai mici, mai gri.

O, dacă din atâta murdărie
Și din acel mult crescător nămol,
Măcar un pom real ar fi să-nvie
Să nu rămână el, nămolul, gol.

Cuvintele sunt pline de noroi,
Noroi pe ne-nțeleasa Monalisă,
El îi îmbracă azi pe sumbrii goi,
Haină de protocol, culoare-nchisă.


Din vol. “Poezii de până azi”, Ed. Minerva, București, 1978