În străinătate-mi, pămîntean în lacrimi,
stau de veghe lîngă vatra mea de patimi.
Suflet prăbușit în humă ca în perne -
nici o veste - de odihnă nu-mi așterne.

Nu cu ochii mai privesc - hotar - poiană.
Cat în preajmă, pretutindeni, printr-o rană.
Iscodesc prin văi, prin larga-mpărăție,
vreo făptură de mai este - să mă știe.

Chem spre miazăzi și noapte, n-am răspuns.
Să ard singur, orice zare să mă-nfrîngă
ursitoarele-nceputului m-au uns

și, tînjind, să-mi scape clipa cînd o stea
sare, ca spre-o altă lume, să se stîngă
și să-nvie-n picurul din geana mea.