Zorii se umflau în pieptul cocoșilor,
dar nu zorii se umflau în pieptul cocoșilor,
ci pieptul cocoșilor se umfla în zori,
până lepăda cântecul.

Oricum,
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ajungeam în gară,
dar nu ajungeam în gară
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ci pentru că trebuia să ascultăm semnele de adio
îngrămădite în brațe,
o dată cu clarul de stea,
coborât de-a lungul sângelui.

Acolo,
vorbele ne săreau ca niște sâmburi
în față,
și eu îți spuneam
că în fiecare spital
există o sală de festivități,
unde bolnavii sunt obligați să poarte mâini,
și tu îmi spuneai că într-o singură frunză
dintr-un mare oraș
se pot afla câteva zeci de copii foarte verzi,
care ar fi putut desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
și eu îți spuneam
că nu vreau să-mi dau sufletul peste cap,
și tu îmi spuneai că trebuie să-mi scot mâinile din urechi,
și eu îți spuneam că trebuie să-ți scoți mâinile din urechi,
și tu alergai într-o parte,
și eu alergam în alta,
și frunzele treceau galbene,
galbene
în alt anotimp.