Cu-armurile-i grele de toamnă târzie
balta ne cheamă din nou.
Lotca scâncește, ca vie,
și-n sălcii atârnă același nesigur ecou.

Șerpii beau, leneși, din ultima căldură,
apa-i lumină topită și grea.
Tu, fiică a soarelui, pură,
luminezi această împărăție a ta și a mea.

Vâslele vibrează în mâinile mele -
e-o harfă pe care doar eu știu să cânt
Ascultă, ascultă, iubito, la ele
ce zi de-mplinire înalță în vânt.

Toamna toarnă cu pumnii aur în baltă,
părul tău e-o flacără tremurând.
Când în apă te-arunci, decât zarea mai naltă,
pari un strigăt al vieții țâșnit din străfund.

Și apa te-alintă în brațele-i moi,
fericită că iar te cuprinde,
părul tău mă cheamă, se-aprinde,
te-afunzi, dar și-acolo vom fi amândoi.

Și vâsla-a tăcut, și noi am tăcut,
în lumea ciudată din ape.
Înotăm alături, ca într-un sărut,
aproape de cântec, aproape...