Ah, goarne înfiorătoare,
Ce trist sunați în noaptea sumbră!
Ce trist îmi răsunați în suflet, învăluindu-mă în umbră,
ÃŽn umbra palidelor vise
Ce-aprind în suflet nostalgia câmpiilor strălucitoare
Și-a mărilor încununate
De țărmuri verzi, sub ceruri clare.
...Dar toamna a venit s-aducă
Fiorii ei, cu ploi încete,
Cu fâșâit de frunze moarte
Ce plâng concertele de ieri,
Cu dor și veșnice dureri,
Jelindu-și jalea lor amară
În biata inimă flămândă de cântece și de visări.
Orașul moare sub aripa
De negură, ce se așterne,
Îmbolnăvind lumina slabă ce tremură prin felinare:
Șuvoaiele șerpuitoare
Însuflețite doar de picuri
Ce cad ușor din cerul morții,
Alintă stradele-nnegrite
În murmurări neînțelese
Și curg zdrobindu-se-n canaluri.
Nevroza nopții-ndoliate
Îmi tremură mereu în suflet,
Îmi tremură prelung, cu note
De simfonii sfâșietoare...
Anemic cerul mă apasă...
Și goarnele care răsună
- Nespus de jalnic și bizar -
Îngână rugăciunea serii,
Atât de straniu îngânată cu glasul ploilor de toamnă.