Urît și sărăcie sunt acei doi tovarăși,
A căror urme crude le aflu pururi iarăși
Pe orice chip și-n orice-ndrăznii de a iubi...
Iubit-am poate cîntul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie...
Zburat-au chip și cîntec – urît și sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit:
S-arată înainte-ți o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereții, a minții vioiciune,
A inimei bătaie, și gingașa minune
Din ochi, cînd toată viața în ei îți este scrisă
De o citește-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească...
Cum trec, cum trec cu toate... și făr’ să le oprească
Nimic... Astfel te-ntuneci o stea în veșnicie
Și ce-ți rămîne-n urmă? Vreme și sărăcie.

Da, vreme! numai vreme să aibi să simți deplin
Ce mult puteai în lume, și cît, cît de puțin
Þi-a fost dat. Dacă nobil ai fost și blînd și drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înțelept,
Avînd darul pe care natura-l poate da,
Frumsețe, minte, faimă, ajuns-ai tu ceva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăvește,
Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i priește.
Dacă ești rău și-i vine răutatea la-ndemînă,
Dacă ești prost, și vasta prostie e stăpînă,
Sau de-un deșert atîrnă în lume a ta soartă
Și nu știi cum deșerții prin lingușiri se poartă
Sau nu poți ști... Atuncea de ce folos e ție
C-ai avut tot ce firea ți-a dat cu dărnicie,
Că ești podoaba scumpă în lume orișicui,
Podoabă ce nu-i trebuie în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste... cînd gîndul ți-l ascuți,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuți:
Noblețea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adînc și greu dispreț,
Hrănind a lui viață din sute de vieți.
A nu-ți ține cuvîntul cînd nu-ți vine-ndemînă,
A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mînă,
A înșela mulțimea cu mii făgăduinți,
Cînd ai mințit o dată să te mai pui să minți,
A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete și rușine –
Aceasta nu e nobil... Dar toți – și-ndeosebi
O fac ușor – tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îți pui vorba și gîndul la cîntari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulțime cu multă nepăsare...
Ei bine! P-astă dramă și soarta ta cea mare,
Din astă cumpănire de drept și datorie,
Ce ți-a rămas la urmă? urît și sărăcie.

Iubit-ai?... Ah! un caier de cînepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mîni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire,
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frîngi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Și-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Și gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbîrcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins, și nu-i nimica în el, nu-i adîncime;
Tu numai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decît tu... Ce-ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă, din mînă-n mînă trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adîncă și curată,
Care-n viață vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-și pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atît de nemărginit, de sfînt,
Cum nu mai e nimică în cer și pre pămînt,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zîmbet, de un tremur al gingașei femei,
Cînd pentru o privire, dai viață, dai noroc,
Cînd lumea ți-este neagră de nu ești la un loc
Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ție?
Ce vă rămîne vouă? Urît și sărăcie!