lui Nichifor Crainic

În porturi deschise spre taina marilor ape
am cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri,
visând corăbii încărcate
de miracol străin.
Alături de lucrătorii încinși în zale cănite
am ridicat poduri de oțel
peste râuri albe, peste zborul pasărei curate,
peste păduri adânci,
și orice pod se arcuia
trecându-ne parcă pe un tărâm de legendă cu el.
Am zăbovit îndelung între stânci
lângă sfinți bătrâni ca ghicitorile țării,
și-am așteptat să se deschidă
o fereastră de scăpare
prin puternice spații de seară.
Cu toți și cu toate
m-am zvârcolit pe drumuri, pe țărmuri,
între mașini și-n biserici.
Lângă fântâni fără fund
mi-am deschis ochiul cunoașterii.
M-am rugat cu muncitorii în zdrențe,
am visat lângă oi cu ciobanii
și-am așteptat în prăpăstii cu sfinții.
Acum mă aplec în lumină
și plâng în târziile rămășițe
ale stelei pe care umblăm.
Cu toată creatura
mi-am ridicat în vânturi rănile
și-am așteptat: oh, nici o minune nu se-mplinește.
Nu se-mplinește, nu se-mplinește!
Și totuși cu cuvinte simple ca ale noastre
s-au făcut lumea, stihiile, ziua și focul.
Cu picioare ca ale noastre
Isus a umblat peste ape.