Miezul nopții. Dincolo de rampă
S-au aprins brațele terminate cu lampă.
E-o clădire albă până la stele
Cu dentiști în alb și clești de oțele,
Și tuturor, așa cum ședem cuminte,
Ni se va scoate la semnul cuvenit, un dinte.
Apoi vom ieși, cârduri, pe marile portaluri,
Mereu alții, mereu noi, valuri, valuri.
În sunet de fanfare, în noaptea uleioasă,
Care pe jos, care-n caleașcă de patru iepe trasă,
În definitiv, așa-i semnul de toamnă:
Dinte scos, moarte înseamnă…
Mai bine să ne suim în primul tren,
Oriunde ne ducem ajungem în Eden,
Edenul edentat, edenul ardent,
Cu livezi de caiși cât un continent
Încăpu tot în căputa roasă
Din vitrina cizmăriei de-acasă.
E, desigur, tot noapte, trec tot tramvaie
Parcă vorbind singure-n ploaie
Și tot intrăm cu exemplare fox de zgardă
La urgență, în camera de gardă,
Aflată chiar la gară, pe peron, lângă tren,
Sub felii de lumină emanând arsen.