(Lui Leopardi)
Ca cerul munților, limpede,
Adânc, ca a nopților stele,
Tu ești a durerii imagine,
O, tânăr cu palidă frunte.
Pe ochii tăi mari, suferințele
Întins-au zăbranic de ceață,
Sub care întorsu-s-au, singure,
Spre tine privirile tale.
Văzut-ai acolo imaginea
Atâtor splendori îngropate
Încât de atunci închinatu-ți-au
Trecutului toată viața.
Cum vine prin desele negure
O rază din stinsul luceafăr,
Și timidă luptă cu spațiul,
De lumea de azi doritoare;
Așa din a speței flacără
Pornit-a scânteia iubirii
Și-n tine aprins-a tot farmecul
Amorului fără speranță.
Atunci ai crezut că-n Aspasia3
Natura pusese răsunet
Din mersul armonic al zorilor
Spre calda viață a zilei;
Și iar ai crezut că în Silvia4
Pusese poetica umbră
Din geana luminii ce tremură
În lungul crepuscul al serii.
Dar nu era nimeni să semene
Duioasei icoane din suflet.
De-abia dacă floarea pustiului,
Ginestra1, cu galbene ramuri,
Mișcând pe a clipelor aripă,
Ușor adia pentru tine;
De-abia dacă luna patetică,
Plutind pe deasupra pădurii,
Venea din trecut să te mângâie
O, tânăr cu palidă frunte!