Sublimul aproape că nu suportă o definiție ca noțiune și nici nu știu dacă el este o noțiune; partea de noțiune a sublimului are mai puțină consistență decât partea de iris verde a unui ochi verde, predestinat privirii ca orice alt ochi.
Uneori, sublimul ni se pare a fi sărbătoresc ca duminica în capul săptămânii; într-un fel statistic, duminica reprezintă ideea de sublim.
Poate că sublimul uneori semnifică antistatistica absolută. Alteori el poate semnifica mirajul realizat spontan. În destinul generațiilor, singurul lucru imprevizibil este sublimul. Imprevizibilul pozițional, dar într-un fel previzibil, pentru că numai el dă măsura unei generații.
Sublimul nu poate fi realizat metafizic și static. Sublimul este o formă a acțiunii. O formă încoronată și întotdeauna postumă a unei acțiuni. În zodia esteticului sublimul se constituie ca o formă încoronată a intuiției. E poate primar și barbar să declari o operă ca fiind sublimă. Intuiția ei, dinamica ei secretă și brusc revelată, este aptă de a fi denumită sublimă. Nimic din ceea ce este static, sau atinge perfecțiunea staticului nu este sublim. Abscisa și ordonata, sistemele de referință, sunt bineînțeles și axiomatice. Niciodată nu pot fi sublime. Numai ceea ce se petrece între o abscisă și o ordonată, “petrecerea” cea mai neașteptată și care pare a anula abscisa și ordonata, aceea poate fi denumită sublimă.
Fenomenul care se arată plauzibil, scurgerea dinamică de energie care-și depășește abscisa și ordonata; care își depășește sistemul de referință încadrându-se între o abscisă și o ordonată inefabile, într-un sistem de referință indicibil. El, acest fenomen, poate fi denumit sublim.
Intuiția în cazul flagrant al realizării sale realizează un fenomen sublim, indiferent de natura ei.
Cazuri de intuiție sublimă în literatura noastră, deci cazuri puțin exprimabile din punct de vedere al unui sistem de referință, am avut adesea și ele constituie mândria inefabilă a literaturii noastre. Postulatele nu sunt sublime, deși ele nu pot fi demonstrate. Sentimentul postulatelor din viitor, celor care vor fi, adică intuiția, ea este sublimă.
“Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” nu este un postulat și nici o constatare, în ciuda inerției noționale cuprinse în cuvintele acestui vers sublim.
“Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, acest vers care pentru mine semnifică un singur cuvânt, un cuvânt compus cum trunchiul arborelui se compune dintr-o miriadă de rădăcini – nu are ca sistem de referință viața nici o clipă; “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” nu își opune mirarea față de viață. Nu este vorba de moartea fiziologică opusă vieții fiziologice.
Particula “a muri” nu se opune particulei “a trăi”. Ea nu se opune nici unei particule cu sens lingvistic; “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” este un cuvânt compus și în sine. Este un cuvânt sublim, este o acțiune. O acțiune de natură estetică. Dacă ar fi numai o revelație, atunci cuvântul acesta compus, mai devreme sau mai târziu, ar putea fi elucidat.
Dar el nu este în principal o revelație. El este o acțiune. O intuiție limită care-și depășește sistemul de referință. “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” este un cuvânt sublim; prin folosirea repetată a acestui cuvânt, prin intrarea lui în conștiința limbii române, desigur, în viitor el se va contracta, își va pierde unele silabe, unele vocale, unele consoane. În viitorul îndepărtat al limbii, el se va prescurta atât de mult încât va ajunge la fel de scurt și de la îndemâna rostirii firești cum bunăoară este cuvântul “dor”. Cine-ar putea să dezlege în cuvântul “dor” zecile de cuvinte strămoșești care l-au procreat?
Spunem “dor” și atât.
Un cuvânt sublim, o intuiție sublimă, inițial “dor” trebuie să fi fost o acțiune, o acțiune care și-a depășit cu mult sistemul de referință. Astăzi, cuvântul “dor” revelă numai o stare de fapt. El reprezintă pentru noi sublimul arhaic. Dinamica lui s-a împlinit. El poate fi oricând el însuși, sistemul de referință pe care-l depășește și-l neagă. “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”: un cuvânt din viitor.