agonia
deutsch

v3
 

agonia.net | Richtlinien | Mission Kontakt | Konto erstellen
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Artikel Gemeinschaften Wettbewerb Essay Multimedia Persönlich Gedicht Presse Prosa _QUOTE Drehbuch Spezial

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Weitere Texte dieses Autors


Ãœbersetzung dieses Textes
0

 Kommentare der Mitglieder


print e-mail
Leser: 7864 .



Principiul satanic în suferință
persönlich [ Gedanken ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
von [Emil_Cioran ]

2002-09-28  | [Text in der Originalsprache: romana]    |  Veröffentlicht von Vasile Sabin



Daca sînt oameni fericiti pe acest pamînt, pentru ce nu urla, pentru ce nu apar în strada ca sa-si strige bucuria în tipete nebune si neîncetate? De unde atîta discretie si atîta rezerva? Daca as avea constiinta unei bucurii continue, a unei exaltate dispozitii interne înspre placere, si daca as simti o irezistibila înclinare înspre seninatate, n-as putea trai numai în mine acele momente, ci le-as împartasi într-un elan fara margini tuturora, m-as risipi de bucurie în vazul celorlalti, mi-as consuma toata energia pentru a face comunicabila starea mea de fericire, preaplinul meu încîntator si debordant. N-as regreta daca dupa o astfel de risipire vocea ar ragusi, ochii ar orbi si mersul s-ar împletici, n-as regreta daca functiile si posibilitatile organelor s-ar epuiza si focul din mine si-ar încetini palpairile. Daca exista fericire în lume, ea trebuie comunicata. Sau oamenii cu adevarat fericiti n-au constiinta fericirii lor? Le-am putea împrumuta noi o parte din constiinta, pentru ca ei sa ne rasplateasca din infinita lor inconstienta. De ce numai durerea are lacrimi si tipete, iar placerea numai fioruri? Cînd în placere omul ar avea atîta constiinta cîta are în durere, atunci n-ar putea rascumpara placerile, durerile , si distributia în lume n-ar fi incomparabil mai echitabila? Durerile nu se uita, chiar fiindca sînt legate, într-un mod nemasurat de mare, de constiinta. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n-au ce uita. Intr-un anumit fel, nici placerile nu se uita, caci si ele se însumeaza în personalitatea noastra, determinînd-o într-o puternica receptivitate pentru placere si înseninînd progresiv fiinta noastra, întocmai ca si suferinta, care determina receptivitatea în sensul ei. Dar pe cînd durerile au o pregnanta si o individualitate dincolo de însumarea si totalizarea ce se realizeaza în noi, placerile se sterg si se topesc ca niste forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o placere si de cadrul în care ea s-a dezvoltat, pe cînd amintirea durerii amplifica senzatia penibila cu memoria deconcertanta a cadrului. Ca placerile nu se pot uita integral, o dovedeste faptul ca un om ce a trait toata viata în placeri nu va avea la batrînete decît o usoara dezabuzare, pe cînd unul ce a suferit mult numai în cazul cel mai bun va realiza o profunda resemnare. Si resemnarea presupune infinite tragedii anterioare. Este o prejudecata rusinoasa în afirmatia ca placerile sînt egoiste, ca ele separa pe om de viata, precum tot atît de rusinoasa este aceea dupa care durerile creeaza afinitati cu lumea. Superficialitatea ce exista la sursa unor atari prejudecati este revoltatoare, si originea ei livresca este de natura a nulifica în constiinta mea toate bibliotecile, în fata unei singure experiente traite pîna la margini.
Conceptia crestina si conceptia curenta a suferintei sînt fundamental false. Dupa ele, suferinta este un drum spre iubire, cînd nu este calea esentiala a iubirii. Dar oare crestinismul numai în aceasta problema ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferintei ca drum al iubirii este a nu cunoaste nimic din esenta satanica a suferintei. Pe treptele suferintei nu urci, ci cobori. Ele nu formeaza scari înspre cer, ci înspre infern. Si întunericul în care ajungi pe scarile durerii nu este mai putin infinit si etern decît lumina ce te orbeste pe scarile bucuriei. Suferinta este o cale de separare, de disociere, este o forta centrifugala ce te detaseaza de sîmburele vietii, de centrul de atractie al lumii, de unde totul tinde sa se unifice în iubire si intimitate. Daca principiul divin se caracterizeaza printr-un efort de sinteza cosmica si de participare metafizica la esenta totului, atunci suferinta este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare si dramatizare, strabate într-o imanenta organica si esentiala întreg sîmburele durerii. In toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vietii, iei un contact inconstient si experimental cu dinamismul concret al firii si te simti legat prin toate fibrele cu pulsatiile irationale ale lumii. Si aceasta nu numai în bucuria spirituala, ci si în diversitatea formelor de placere organica, în multiplele voluptati ale simturilor. Separarea de lume în suferinta duce la interiorizare excesiva, la o dezvoltare paradoxala a gradului de constiinta, încît toata lumea, cu splendorile si întunecimile ei, se fixeaza fata de om într-o pozitie de exterioritate si transcendenta. Si cînd esti într-o asemenea masura separat de lume, cînd ai lumea vesnic în fata ta si cînd te simti iremediabil singur în fata acestei lumi, atunci cum sa mai poti uita ceva? Nu simti necesitatea uitarii decît a lucrurilor si experientelor din cauza carora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a sterge amintirile celor ce n-ar vrea sa uite si de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori sa uite totul.
In genere, oamenii se împart în doua categorii: în aceia pentru care lumea ofera prilejuri de interiorizare si aceia pentru care lumea ramîne exterioara, obiectiva si nesemnificativa. Toate obiectele lumii fizice si toate formele naturii sînt lipsite pentru om de orice semnificatie daca sînt privite ca atare, în ele însele. Semnificatia lor se dezvaluie numai unei intense trairi subiective, care tinde sa le asimileze si sa le însumeze în subiectivitate. Atunci cresc în noi si nu numai ca le determinam, dar ne determina si ele. Oamenii care interiorizeaza nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizeaza, le integreaza, topindu-le într-un torent launtric. Intr-o adevarata interiorizare, toata existenta obiectiva e un pretext. Si numai ca atare ea poate avea semnificatie, deoarece o teleologie obiectiva nu se poate construi si justifica decît pe o suma de iluzii, care au pacatul de a fi direct sesizabile si demascabile de un ochi patrunzator. Toti oamenii vad focuri, furtuni, prabusiri, peisaje; dar cîti simt în ei flacari, trasnete, vîrtejuri sau armonii? Sau cîti, la vederea unor flacari, se gîndesc simultan la gratie si la moarte, si cîti poarta în ei frumuseti îndepartate care sa le coloreze melancoliile? Oamenii care traiesc indiferent, carora natura nu le ofera decît o obiectivitate fada si rece, desi pot fi perfect multumiti cu viata, ea nu este mai putin pentru ei o suma de ocazii pierdute. Caci ei nu pot depasi o forma de vizualitate ordinara. La omul comun, vazul, în loc sa înghita obiectul, îl izoleaza, îl îndeparteaza de la orice posibilitate de integrare si asimilare. Oricît m-as fi zbatut eu în aceasta lume si oricît m-as fi separat de ea, distanta dintre mine si ea n-a facut decît sa mi-o faca mai accesibila. Desi nu pot gasi un sens în lume, un sens obiectiv si o finalitate transcendenta, care sa arate înspre ce evolueaza lumea si la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existentei a fost totusi în mine un prilej de vesnice încîntari si tristeti. Am avut momente cînd frumusetea unei flori a justificat în fata întelegerii mele existenta unei finalitati universale, precum o pata în puritatea unui azur a fost de natura a-mi atîta verva pesimista. Cei ce interiorizeaza peste masura descopera în cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolica. Oare tot ceea ce am vazut eu în viata mea sa port în mine? Må sperie gîndul ca toate peisajele, cartile, femeile, vulgaritatile si viziunile sublime s-au condensat într-un creier si ca o parte din trecutul umanitatii s-a actualizat într-o biata constiinta. Aceste gînduri, viziuni, aspecte si obiecte nu par a se fi subtilizat în tesaturile unei substante nervoase, a se fi subtiat pîna la transparenta într-un mediu de o finete inexplicabila, ci am impresia ca s-au transpus în mine ca realitati, ca o parte din existenta apasa în infinitul meu launtric. Poate de aceea ma simt uneori atît de greu, de apasat si de coplesit, ca as vrea sa uit în toate prilejurile pe care mi le ofera viata. Interiorizarea duce la prabusire, fiindca prin ea a intrat oarecum lumea în tine si te apasa dincolo de orice rezistenta. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de arta si de sexualitate numai pentru a uita?
Pentru ce nu scriu femeile? Fiindca ele pot plînge oricînd. Cîte mii de celule nervoase ma costa fiecare gînd? Iata întîia întrebare ce trebuie sa si-o puna un gînditor existential si organic, un gînditor viu. Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prabusit din cauza ideilor. Defectul tuturor oamenilor este ca asteapta sa traiasca, deoarece n-au curajul fiecarei clipe. De ce n-am pune în fiecare moment atîta pasiune si atîta ardoare încît fiecare clipa sa devina un absolut, o eternitate? Toti învatam sa traim dupa ce nu mai avem nimic de asteptat, iar cînd asteptam nu putem învata nimic, fiindca nu traim în prezentul concret si viu, ci într-un viitor fad si îndepartat. Ar trebui sa nu asteptam nimic decît de la sugestiile imediate ale clipei, sa asteptam fara a avea constiinta timpului. Salvarea nu poate fi decît în recîstigarea imediatului. Caci omul este o fiinta care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect. De cînd trebuie sa înceapa fericirea noastra? De cînd ne-am convins ca adevarul nu poate exista. Caci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar daca ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede în imposibilitatea adevarului sau acela ce nu se bucura de aceasta imposibilitate n-are decît o cale de salvare, pe care n-o va gasi însa niciodata. Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credinta, nu poate duce decît la megalomanie sau la autodenigrare. Cînd te preocupi mult de tine însuti, nu poti ajunge decît sa te iubesti sau sa te urasti dincolo de orice masura. In amîndoua felurile, te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.
Ar trebui ca omul sa înceteze sa fie, sau sa devina un animal rational. Mai bine sa devina o fiinta absurda care în fiecare moment risca totul, cu fantezii periculoase si exaltari infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot ce ofera lumea si a tot ce nu ofera. Idealul oricarui om ar trebui sa fie încetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului absolut. Iubirea de oameni ce rasare din suferinta seamana cu întelepciunea ce izvoraste din nefericire. In amîndoua cazurile, radacinile sînt putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturala si spontana, rezultata dintr-o daruire fireasca si dintr-un elan irezistibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate calda si senina. Aceea ce rezulta din suferinta ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a nu împrastia raze de o claritate amara, în care punctele negre pateaza puritatea iubirii. Este prea multa renuntare, prea mult chin si prea multa neliniste, pentru ca aceasta iubire sa fie altceva decît o infinita concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Si cum sa mai iubesti, cînd nu esti atasat de nimic? Iubirea de oameni din suferinta este vidul acelui suflet omenesc între tot si nimic, întocmai cum, într-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. In crestinism nu exista iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a crezut mîntuitorul lumii, daca l-ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n-ar mai fi avut nici macar aceasta concesivitate, aceasta indulgenta, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire. Iubire din suferinta? Ea poate fi nemarginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înradacineaza mai putin în otrava. Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine decît în nu importa care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este daca taci sau daca strigi. Poti gasi totului o justificare, precum nu poti gasi nici una. Totul este în acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai buna decît alta. De ce sa te întristezi de tristetea ta si sa te bucuri de bucuria ta? Ce-ti pasa daca lacrimile tale sînt de placere sau de durere? Iubeste-ti nefericirea si uraste-ti fericirea, amesteca totul si confunda totul. Renunta la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtata de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui. Cine stie daca în felul acesta nu vei fi mai cîstigat? Si daca nu cîstigi, ce e daca pierzi ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cîstigat în aceasta lume? Orice cîstig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîstig. Pentru ce oamenii mai asteapta o atitudine determinata, idei precise si vorbe corecte? Simt ca ar trebui sa vars foc pe gura, ca raspuns la toate întrebarile ce mi s-au pus si ce nu mi s-au pus. Cum s-ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva noastra, dîndu-ne seama ca ea nu provine din afara, ci din noi însine. Daca ne-am da seama în fiecare moment ca totul depinde de rasfrîngerea în constiinta noastra, de amplificarile interne si de ascutimea sensibilitatii, atunci am ajunge în fiecare clipa la acea luciditate în care realitatile se situeaza în justele lor contururi. Nu este vorba sa ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditati, ce corecteaza exagerarile sau anticiparile sensibilitatii, deoarece el nu s-a analizat pîna acolo, încît spiritul sa se cristalizeze autonom de viata. In cazul oamenilor nefericiti, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra nu în deznadejde, ci în imbecilitate. Este un semn de mare rezistenta în a ramîne în deznadejde, precum este un semn de mare deficienta în a ajunge la imbecilitate în urma unei îndelungi nefericiri. Trebuie o adevarata educatie, un efort launtric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit daca ai apucat pe drumul nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamna ca fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. In fericire, simti ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e; în nefericire, oricum afara de cum e. Si desi îti dai seama de originea subiectiva a nefericirii, defectul personal îl convertesti fatal într-un defect de constitutie metafizica.
Niciodata nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care sa-si recunoasca în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Vazînd mizeria subiectiva în mizeria obiectiva a lumii, credem ca ne usuram povara si ne dispensam de mustrarile ce ar trebui sa ni le facem. In realitate, aceasta universalizare ne adînceste nefericirea si, prezentînd-o ca pe o fatalitate cosmica, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabila. Disciplina nefericirii provoaca mai putine nelinisti, mai putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferinta mai stapînita. Este o mascare aristocratica a consumarii intime, o discretie a agoniei în aceasta disciplina a nefericirii, care însemneaza aparent constiinta în momentele supreme, pentru ca tragedia sa fie si mai mare în adîncuri. Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formala si armonica se dezvolta cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul în frumusete îsi gaseste o ratiune în sine însusi, un echilibru intern si o justificare integrala. Un lucru frumos nu-l putem concepe decît asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne încînta în asa masura, încît noi nu ni-l putem reprezenta în momentul contemplatiei decît în forma ce ni se prezinta. A privi lumea sub semnul frumusetii este a afirma ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e. Intr-o astfel de viziune, totul se topeste în armonii si straluceste în splendori, iar aspectele negative ale existentei nu fac decît sa intensifice farmecul armoniilor si stralucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umbla pe aceasta cale. Se poate ca frumosul, în aceasta lume de antinomii si de paradoxuri, sa fie în afara de aceste anomalii? Intreg farmecul si întreaga structura particulara a frumosului deriva din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce traieste frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprima paradoxul de a reprezenta absolutul în forma, de a obiectiva în forme limitate un infinit. Caci ce înseamna asietatea, împlinirea totala, fara posibilitatea de a concepe alta modalitate de realizare decît a prezenta un absolut simtirii noastre? Despre imposibilitatea reala a acestui absolut, despre contradictia esentiala si organica, noi nu ne dam seama în momentul de contemplare a frumosului, ci traim în cea mai naiva participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în forma, absolut întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de emotia estetica, în clipa viziunii frumosului, el este însa o contradictio in adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este atîta iluzie în orice ideal de frumusete, încît întinderea ei este nedeterminabila. Si ceea ce este mai grav e ca premisa fundamentala a oricarui ideal de frumusete, dupa care lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e, nu rezista nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia sa fie oricum, numai asa cum e nu. Pentru ce oamenii doresc sa realizeze neaparat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine sa stea suspendati sub soare, într-o liniste senina si într-o tacere admirabila? Ce este de realizat, si de ce atîta sfortare si atît imperialism? Omul a pierdut simtul marilor taceri, al marilor linisti ce îmbata fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta este fructul unei deficiente vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputînd trai în prezent, aduna mai mult decît trebuie vietii, aglomereaza material care îl apasa si îl subjuga. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care constiinta a separat pe oameni în doua categorii mari, este dintre cele mai ciudate si el e de natura a explica pentru ce omul este o fiinta atît de putin consistenta, care nu-si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Atît cei pe care constiinta i-a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, cît si cei pe care i-a avîntat într-un imperialism nelimitat, într-o groaznica dorinta de achizitie si de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a facut din animal om si din om demon, dar ea n-a facut înca din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreste de a fi omorît unul pe cruce. Feriti-va de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenta lor nu poate fi decît plictisitoare, incolora si fada. Caci despre ce va poate vorbi un om incapabil de viciu, decît despre morala? Si cine n-a depasit morala înseamna ca n-a adîncit nimic din experientele pe care le ofera viata, ca n-a ratat nici un elan si n-a transfigurat nici o prabusire. O existenta mare începe de acolo de unde pentru ea sfîrseste morala, fiindca numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar daca obstacole o împiedica de la realizari efective. Se cer infinite transfigurari pentru a ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca fara remuscari în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o complexitate atît de bogata, încît nici o directie si nici o forma de viata sa nu-i fie închise. Tirania exteriorului si a generalului, ce domina existentele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontaneitate a existentei unice, cu norma topita în fluiditatile ei interioare, cu legea în ea însasi, dincolo de orice forma si de orice schema. Cum sa nu dispara morala pentru o astfel de fiinta, care poate fi cea mai generoasa fiindca este atît de absurda încît poate sa renunte la lume si ca atare sa dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibila cu morala, cu aceasta rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceasta mecanizare a vietii. Orice fapta generoasa este absurda, este o renuntare ce nu se poate gasi la omul comun, care se îmbraca în hainele moralei spre a-si ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevarat moral începe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinaria moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiaza mai bine ca în condamnarea viciului, aceasta expresie de tragic carnal si de tulburare pasionala, ce creste din prezenta spiritului în carne. In orice viciu este prezenta o tragedie a carnii, un salt al carnii din fatalitatea ei, o încercare de sfarîmare a limitelor imanente ce încarcereaza elanurile pasionale. O plictiseala organica se ridica pîna la o deznadejde a nervilor si a carnii, din care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptati. Atractia tuturor celorlalte forme decît cele normale picura în senzatiile viciului o neliniste tulburatoare, diversa în consecinte si complexa în agitatii. In viciu, spiritul pare ca a devenit sînge si se agita ca o forta imanenta în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fara concursul spiritului, fara interventia constiintei. Viciul reprezinta o forma de triumf a individualului. Si cum ar putea reprezenta carnea individualul, fara o interventie din afara? Acest amestec de spirit si carne, de constiinta si sînge, creeaza o efervescenta extrem de fecunda pentru acela care e prins în seductiile viciului. Nimic nu este mai respingator decît viciul învatat, împrumutat si afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care îl stiu transfigura, care pot devia aceasta deviere. A-l trai brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandaloasa si a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelenta. Viata intima, pentru a atinge anumite înaltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului. Si nici un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc sa considere viciul un pretext, îl transforma într-o finalitate. Iubirea, cu cît e mai intensa si mai concentrata, cu atît se limiteaza mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul si unicul. Astfel se întîmpla ca marile pasiuni descopera absolutul într-o femeie, care la cea mai redusa analiza de abia îsi poate salva existenta biologica. Unei consideratii din afara, iubirea este atît de absurda, încît ea nu poate fi apreciata decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideratii, ci numai în mirari. Din milioane de femei sa aleg una singura, sa ma limitez numai la una? Ar trebui ca aceea sa fie în fiecare moment alta, sa fie capabila de atîta transfigurare, încît sa-mi apara vesnic noua si nebanuita. Cîti au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment sa vada lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiinta cu putine posibilitati, ea nu poate rezista exigentelor unui barbat torturat, pentru care iubirea este numai o forma de a te realiza în viata. Iti trebuie o pasiune mare pîna la imbecilitate pentru a putea iubi o singura femeie. Cînd simti însa insuficienta tuturor formelor de viata, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvoltat exagerat, ce mai poti gasi într-o singura femeie? Schimbînd multe, daca ti se refuza surprize psihologice este imposibil sa nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie si sa nu te pasioneze cautarea unui mister psihologic pe care nu-l gasesti totusi niciodata, fiindca nu exista.
Ar trebui ca omul sa înceteze sa fie, sau sa devina un animal rational. Mai bine sa devina o fiinta absurda care în fiecare moment risca totul, cu fantezii periculoase si exaltari infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot ce ofera lumea si a tot ce nu ofera. Idealul oricarui om ar trebui sa fie încetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului absolut. Iubirea de oameni ce rasare din suferinta seamana cu întelepciunea ce izvoraste din nefericire. In amîndoua cazurile, radacinile sînt putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturala si spontana, rezultata dintr-o daruire fireasca si dintr-un elan irezistibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate calda si senina. Aceea ce rezulta din suferinta ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a nu împrastia raze de o claritate amara, în care punctele negre pateaza puritatea iubirii. Este prea multa renuntare, prea mult chin si prea multa neliniste, pentru ca aceasta iubire sa fie altceva decît o infinita concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Si cum sa mai iubesti, cînd nu esti atasat de nimic? Iubirea de oameni din suferinta este vidul acelui suflet omenesc între tot si nimic, întocmai cum, într-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. In crestinism nu exista iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a crezut mîntuitorul lumii, daca l-ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n-ar mai fi avut nici macar aceasta concesivitate, aceasta indulgenta, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire. Iubire din suferinta? Ea poate fi nemarginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înradacineaza mai putin în otrava. Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine decît în nu importa care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este daca taci sau daca strigi. Poti gasi totului o justificare, precum nu poti gasi nici una. Totul este în acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai buna decît alta. De ce sa te întristezi de tristetea ta si sa te bucuri de bucuria ta? Ce-ti pasa daca lacrimile tale sînt de placere sau de durere? Iubeste-ti nefericirea si uraste-ti fericirea, amesteca totul si confunda totul. Renunta la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtata de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui. Cine stie daca în felul acesta nu vei fi mai cîstigat? Si daca nu cîstigi, ce e daca pierzi ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cîstigat în aceasta lume? Orice cîstig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîstig. Pentru ce oamenii mai asteapta o atitudine determinata, idei precise si vorbe corecte? Simt ca ar trebui sa vars foc pe gura, ca raspuns la toate întrebarile ce mi s-au pus si ce nu mi s-au pus. Cum s-ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva noastra, dîndu-ne seama ca ea nu provine din afara, ci din noi însine. Daca ne-am da seama în fiecare moment ca totul depinde de rasfrîngerea în constiinta noastra, de amplificarile interne si de ascutimea sensibilitatii, atunci am ajunge în fiecare clipa la acea luciditate în care realitatile se situeaza în justele lor contururi. Nu este vorba sa ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditati, ce corecteazå exagerarile sau anticiparile sensibilitatii, deoarece el nu s-a analizat pîna acolo, încît spiritul sa se cristalizeze autonom de viata. In cazul oamenilor nefericiti, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra nu în deznadejde, ci în imbecilitate. Este un semn de mare rezistenta în a ramîne în deznadejde, precum este un semn de mare deficienta în a ajunge la imbecilitate în urma unei îndelungi nefericiri. Trebuie o adevarata educatie, un efort launtric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit daca ai apucat pe drumul nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamna ca fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. In fericire, simti ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e; în nefericire, oricum afara de cum e. Si desi îti dai seama de originea subiectiva a nefericirii, defectul personal îl convertesti fatal într-un defect de constitutie metafizica. Niciodata nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care sa-si recunoasca în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Vazînd mizeria subiectiva în mizeria obiectiva a lumii, credem ca ne usuram povara si ne dispensam de mustrarile ce ar trebui sa ni le facem. In realitate, aceasta universalizare ne adînceste nefericirea si, prezentînd-o ca pe o fatalitate cosmica, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabila. Disciplina nefericirii provoaca mai putine nelinisti, mai putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferinta mai stapînita. Este o mascare aristocratica a consumarii intime, o discretie a agoniei în aceasta disciplina a nefericirii, care însemneaza aparent constiinta în momentele supreme, pentru ca tragedia sa fie si mai mare în adîncuri. Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formala si armonica se dezvolta cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul în frumusete îsi gaseste o ratiune în sine însusi, un echilibru intern si o justificare integrala. Un lucru frumos nu-l putem concepe decît asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne încînta în asa masura, încît noi nu ni-l putem reprezenta în momentul contemplatiei decît în forma ce ni se prezinta. A privi lumea sub semnul frumusetii este a afirma ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e. Intr-o astfel de viziune, totul se topeste în armonii si straluceste în splendori, iar aspectele negative ale existentei nu fac decît sa intensifice farmecul armoniilor si stralucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umbla pe aceasta cale. Se poate ca frumosul, în aceasta lume de antinomii si de paradoxuri, sa fie în afara de aceste anomalii? Intreg farmecul si întreaga structura particulara a frumosului deriva din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce traieste frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprima paradoxul de a reprezenta absolutul în forma, de a obiectiva în forme limitate un infinit. Caci ce înseamna asietatea, împlinirea totala, fara posibilitatea de a concepe alta modalitate de realizare decît a prezenta un absolut simtirii noastre? Despre imposibilitatea reala a acestui absolut, despre contradictia esentiala si organica, noi nu ne dam seama în momentul de contemplare a frumosului, ci traim în cea mai naiva participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în forma, absolut întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de emotia estetica, în clipa viziunii frumosului, el este însa o contradictio in adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este atîta iluzie în orice ideal de frumusete, încît întinderea ei este nedeterminabila. Si ceea ce este mai grav e ca premisa fundamentala a oricarui ideal de frumusete, dupa care lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e, nu rezista nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia sa fie oricum, numai asa cum e nu. Pentru ce oamenii doresc sa realizeze neaparat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine sa stea suspendati sub soare, într-o liniste senina si într-o tacere admirabila? Ce este de realizat, si de ce atîta sfortare si atît imperialism? Omul a pierdut simtul marilor taceri, al marilor linisti ce îmbata fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta este fructul unei deficiente vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputînd trai în prezent, aduna mai mult decît trebuie vietii, aglomereaza material care îl apasa si îl subjuga. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care constiinta a separat pe oameni în doua categorii mari, este dintre cele mai ciudate si el e de natura a explica pentru ce omul este o fiinta atît de putin consistenta, care nu-si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Atît cei pe care constiinta i-a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, cît si cei pe care i-a avîntat într-un imperialism nelimitat, într-o groaznica dorinta de achizitie si de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a facut din animal om si din om demon, dar ea n-a facut înca din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreste de a fi omorît unul pe cruce. Feriti-va de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenta lor nu poate fi decît plictisitoare, incolora si fada. Caci despre ce va poate vorbi un om incapabil de viciu, decît despre morala? Si cine n-a depasit morala înseamna ca n-a adîncit nimic din experientele pe care le ofera viata, ca n-a ratat nici un elan si n-a transfigurat nici o prabusire. O existenta mare începe de acolo de unde pentru ea sfîrseste morala, fiindca numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar daca obstacole o împiedica de la realizari efective. Se cer infinite transfigurari pentru a ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca fara remuscari în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o complexitate atît de bogata, încît nici o directie si nici o forma de viata sa nu-i fie închise. Tirania exteriorului si a generalului, ce domina existentele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontaneitate a existentei unice, cu norma topita în fluiditatile ei interioare, cu legea în ea însasi, dincolo de orice forma si de orice schema. Cum sa nu dispara morala pentru o astfel de fiinta, care poate fi cea mai generoasa fiindca este atît de absurda încît poate sa renunte la lume si ca atare sa dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibila cu morala, cu aceasta rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceasta mecanizare a vietii. Orice fapta generoasa este absurda, este o renuntare ce nu se poate gasi la omul comun, care se îmbraca în hainele moralei spre a-si ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevarat moral începe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinaria moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiaza mai bine ca în condamnarea viciului, aceasta expresie de tragic carnal si de tulburare pasionala, ce creste din prezenta spiritului în carne. In orice viciu este prezenta o tragedie a carnii, un salt al carnii din fatalitatea ei, o încercare de sfarîmare a limitelor imanente ce încarcereaza elanurile pasionale. O plictiseala organica se ridica pîna la o deznadejde a nervilor si a carnii, din care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptati. Atractia tuturor celorlalte forme decît cele normale picura în senzatiile viciului o neliniste tulburatoare, diversa în consecinte si complexa în agitatii. In viciu, spiritul pare ca a devenit sînge si se agita ca o forta imanenta în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fara concursul spiritului, fara interventia constiintei. Viciul reprezinta o forma de triumf a individualului. Si cum ar putea reprezenta carnea individualul, fara o interventie din afara? Acest amestec de spirit si carne, de constiinta si sînge, creeaza o efervescenta extrem de fecunda pentru acela care e prins în seductiile viciului. Nimic nu este mai respingator decît viciul învatat, împrumutat si afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care îl stiu transfigura, care pot devia aceasta deviere. A-l trai brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandaloasa si a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelenta. Viata intima, pentru a atinge anumite înaltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului. Si nici un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc sa considere viciul un pretext, îl transforma într-o finalitate. Iubirea, cu cît e mai intensa si mai concentrata, cu atît se limiteaza mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul si unicul. Astfel se întîmpla ca marile pasiuni descopera absolutul într-o femeie, care la cea mai redusa analiza de abia îsi poate salva existenta biologica. Unei consideratii din afara, iubirea este atît de absurda, încît ea nu poate fi apreciata decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideratii, ci numai în mirari. Din milioane de femei sa aleg una singura, sa ma limitez numai la una? Ar trebui ca aceea sa fie în fiecare moment alta, sa fie capabila de atîta transfigurare, încît sa-mi apara vesnic noua si nebanuita. Cîti au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment sa vada lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiinta cu putine posibilitati, ea nu poate rezista exigentelor unui barbat torturat, pentru care iubirea este numai o forma de a te realiza în viata. Iti trebuie o pasiune mare pîna la imbecilitate pentru a putea iubi o singura femeie. Cînd simti însa insuficienta tuturor formelor de viata, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvoltat exagerat, ce mai poti gasi într-o singura femeie? Schimbînd multe, daca ti se refuza surprize psihologice este imposibil sa nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie si sa nu te pasioneze cautarea unui mister psihologic pe care nu-l gasesti totusi niciodata, fiindca nu exista. Sensibilitatea feminina e prea periferica si prea receptiva pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevarate, al iubirii intense, este de a gasi mister într-o singura fiinta, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenta individuala de o deconcertanta finitate. Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul si defectul celor certati cu Eros, dar care au destule rezerve de viata pentru a nu ajunge la o impotenta psihica sau erotica. Necesitatea de a varia aspectele lumii, nascuta dintr-o plictiseala organica, duce în domeniul iubirii la donjuanism. Toti oamenii care au dus viata interioara pîna la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vietii si care se chinuiesc pe culmi, sînt în mod fatal donjuani, întocmai ca si antipodul lor, oameni îngusti, lipsiti de viata interioara, cu posibilitati extrem de reduse de întelegere si simtire. Viata prezinta aceasta ciudata dualitate de a întruni în realizarea exterioara pe cele doua tipuri opuse de oameni: pe deficienti si pe cei preaplini. Tot simtul psihologic este în a percepe daca cineva a ajuns la o forma respectiva de viata din preaplin sau din deficienta. Unul poate fi vicios si imoral din deficienta, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsa de rezistenta si de gîndire, altul din exces de problematica si de interioritate. Lumea cade în greseala de a pune pe acelasi plan de viata sufleteasca pe toti acei oameni care seamana, exterior si aparent, în realizarile lor. Donjuanismul este interesant si simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperarii, al unei prea bogate reflexivitati si preocupari launtrice. Cine pe culmile disperarii nu este un donjuan, acela nu si-a asimilat disperarea organic, nu a trait intens starile de limita, arderile si consumarile supreme, ci le-a încercat artificial, ca într-un vag presentiment. A fi un om de mari singuratati înseamna a iubi pe toate femeile. Si a iubi pe toate femeile înseamna a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vietii nu pot fi decît niste diletanti ai Erosului, caci ei au pus prea multa pasiune în problemele vietii, pentru ca sa mai aiba pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperarii, superficialitate în iubire este o superficialitate din adîncime. Am încercat într-o mare tacere si într-o mare singuratate, în mijlocul naturii, departe de oameni si aproape de mine, o senzatie de tumult nesfîrsit, în care lumea, ca un torent irezistibil, m-a napadit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent si insesizabil. Inchizînd ochii, întreaga lume pare ca s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-un elan torential, de un farmec indefinibil si de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine în forme si înaltari de valuri, ca în visurile de înec de o groaza voluptuoasa. Am simtit atunci nu numai cum un om poate trai, în anumite clipe, toata esenta misterioasa a destinului uman, dar si cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbita în extazurile singuratatii. Daca ai închis ochii pentru a atinge o tacere si o singuratate mai mare, ai pierdut infinitul ce ti-l oferea perspectiva exterioara, pentru a cîstiga un infinit mai complex si mai atragator. Si în acest moment de extaz cosmic, de revelatie metafizica, am simtit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul fiintei si cum halucinatia mea era halucinatia existentei. Si m-am simtit, în acel fior neuitat, iresponsabil de existenta acestei lumi. Cine îsi înalta aripi în mine, de simt cum zborul meu ma avînta într-o nebuna si baroca expansiune? Sa fie aripile eternitatii care ma ridica în infinit, ma tulbura si ma însingureaza? Simt toata confuzia eternitatii în mine si sorb miresmele infinitului cum as sorbi o otrava. Beat de eternitate si atras de infinit, ma pravalesc prin spatii ca o figura solara si ma avînt prin imensitati, usor ca o iluzie si transparent ca un zîmbet, ma risipesc într-un nimic îmbietor pe care mi-l acopera seninatati de azur si transcendente de nori. Cui sa ma închin prin aceste deserturi si cui sa întind mîna prin aceste singuratati, la cine sa ma opresc în aceste evolutii cosmice si unde sa privesc ca la o mîngîiere? Cum se destrama azurul în fantastica mea viziune si cum nu mai ramîne decît un alb cu misterioase chemari! Si în acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parca-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu exista popas. Si astfel, nu-l voi gasi niciodata. Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecventa mare de depresiuni într-un om care are atît elan, încît în fiecare moment sa fie viu. O fatalitate organica provoaca depresiuni incontinue, fara determinante si excitante exterioare, numai dintr-o adînca tulburare interna; aceste depresiuni înabusa pîlpîirile elanului, ataca permanent radacinile vietii si distrug bucuria naiva si instinctiva de a trai. Se afirma cu totul gresit ca devine cineva pesimist în urma unei deficiente organice, în urma unor slabe posibilitati vitale. In realitate, nimeni nu devine pesimist daca n-a avut anterior atît elan încît sa fi dorit viata cu o ardoare pasionata, chiar daca aceasta ardoare n-ar fi intrat în constiinta respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se întîmpla ca o urmare a depresiunilor. Orice deficienta în pesimism este consecutiva depresiunilor. Caci numai la un om cu elan, cu aspiratii si cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consuma din viata, precum valurile marii din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o încordare, la nici un paroxism si la nici un exces, ci la o stare de indiferenta si apatie, de stingere lenta si de monotonie linistita, din care nu pot reiesi acele reactiuni personale si dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist înseamna a prezenta un paradox organic, ce da nastere la contradictii insurmontabile si fatale, care explica efervescenta atît de profunda a tuturor pesimistilor. Si cum sa nu fie un paradox organic în aceasta îmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai putin frecvent elan? Ca în cele din urma depresiunile consuma elanul si compromit vitalitatea, este mai mult decît evident pentru cine întelege ca depresiunile sînt adevarate atentate la viata. Impotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupatie intensa sau prin distractii; dar dupa aceea apar într-o si mai mare intensitate. Numai într-o vitalitate nelinistita poate aparea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistentele vietii se reduc si scad progresiv, în constiinta omului se reflecteaza dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist — un pesimist demonic, elementar, bestial si organic — decît dupa ce viata, în lupta disperata împotriva depresiunilor, nu s-a ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în constiinta omului destinul ca forma a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenta lumii ca pentru a ne arata, mai dureroase si mai apasatoare, zadarniciile acestei vieti. Trebuie, într-adevar, sa te fi luptat mult cu fortele demonice si negative ale vietii pentru a ajunge la constiinta ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vietii decît o cale spre moarte, o evolutie care nu e, în fond, decît o disolutie. Sa poti spune dupa fiecare experienta de viata: niciodata! — dupa fiecare întîmplare si dupa fiecare încercare acelasi cuvînt, simbol al definitivatului si al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atît de departe de viata pe cît esti aproape de nimicul în care te arunca moartea. Este îngrozitor cînd te gîndesti ca dupa moarte îti sînt definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor sa fi pierdut, deja traind, toate aceste, sa poti spune despre tot ce ai auzit si vazut: niciodata, niciodata! Este ca într-o absurda calatorie interna, care te-a separat radical de lucruri, desi prezenta ta fizica se afla în imediata lor apropiere.

Cum o sa pot admite ca eu nu sînt facut pentru viata, cînd în realitate viata nu este facuta pentru mine? Caci s-ar putea foarte bine ca în alte forme de viata, în forme cu totul diferite de acele în care sînt condamnat sa traiesc, eu sa pot fi fericit si încîntat, dominat de voluptati pe care ceilalti nici nu le-ar banui? De ce sa ma sacrific în gînd, de ce în ordinea conceptibilului sa nu admit ca eu m-as putea potrivi într-o alta forma de viata, într-o alta alcatuire de existenta? Si atunci, de ce sa nu gasesc toata vina în aceasta viata, iar nu în mine? Ar trebui mai putin ireparabil si mai multa absurditate acestei lumi, pentru ca sa se poata schimba. Absurditatea ei de pîna acum depaseste cu prea putin platitudinea, pentru a-mi îngadui cea mai redusa iluzie. As putea crede în aceasta lume cînd ea s-ar schimba pentru mine. Sînt prea orgolios pentru a vedea raul din lume în raul din mine. Eu însa nu ma voi schimba niciodata dupa aceasta lume. Irationalul din viata apare, în consideratiile noastre, într-un dublu aspect: irationalul ca dinamism orb ce refuza orice ierarhie de valori si irationalul ca realitate în a carei asimilare traiesti naiv, multumit si echilibrat. Aceasta acceptie dubla a irationalului explica de ce putem spune ca viata n-are nici un sens, ea fiind irationala în esenta sa, precum si de ce sustinem posibilitatea de salvare numai prin experienta naiva a irationalului. Apropierea inconstienta de esenta irationala a vietii te mentine într-o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate si manifestare sînt formele vietii. Tot ceea ce faci rasare din sîmburele vietii, dintr-o obscura productivitate vitala. Experienta naiva a irationalului te situeaza în imanenta substantiala a vietii. De aceea, naivitatea este o expresie directa a irationalului. In naivitate individuatia nu reprezinta un principiu de tragism, fiindca în naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului irational al existentei. Serpuirile acestui flux pot fi cît de complicate; atunci cînd traiesti în ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe întreaga sfera a vietii si nu se reflecteaza în constiinta, nu suferi o drama unica, individuala si chinuitoare în afara de lume; nu încerci dualismul care izoleaza pe om în lume din cauza hipertrofiei constiintei. Prin constiinta, reflexivitate si interiorizare, depasesti irationalul; dar numai pentru a ti se revela într-o deconcertanta proeminenta. Caci aceasta depasire nu se poate realiza decît în gîndire; prin biologicul din noi nu facem mai putin parte din irationalitatea în genere. Iar cînd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se întîmpla decît pentru a ne descoperi si mai mult irationalul, ca dinamism orb, indiferent oricarei teleologii si oricarei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, încît el cere în fiecare moment o ierarhizare a valorilor, o scara de valori si o suma de criterii. In fata fenomenului irationalitatii vietii, a evolutiei ei fara nici un scop, care face din viata un avînt haotic de forme debordante si necristalizabile, exigenta unei ierarhii de valori este o simpla exigenta. Si atunci se naste revolta constiintei împotriva vietii, revolta omului detasat de viata împotriva irationalului, la care revolta, viata raspunde omului: mladiaza-te dupa mine si renunta la constiinta, la principiul separativitatii si, tîrît în fluxul irationalului, vei înceta sa cauti un sens acolo unde nu e. A ajunge sa crezi numai în tacere, sa nu mai pretuiesti decît tacerea, este a realiza una din cele mai esentiale expresii ale trairii la marginile vietii. Elogiul tacerii, la marii singuratici si la întemeietorii de religii, îsi are o radacina mult mai profunda decît îsi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenta oamenilor sa te fi exasperat în asa masura si complicatia problemelor sa te fi dezgustat atît de tare, încît sa nu te mai intereseze decît tacerea si strigatele ei, strigatele tacerii care nu sînt decît cascade intime al caror zgomot îl obiectivezi în lumea din afara. Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitata a tacerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îsi pierd semnificatia si bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destrama în sonoritati vide, în vibratii iritante si în sunete exasperante. Toate conceptele se dilueaza, toate expresiile tari se atenueaza, tot ceea ce vorbesti sau asculti se dezgoleste într-o nuditate stearpa si respingatoare. In tine, nimic nu mai ia o forma sau o consistenta expresiva, ci tot ce pleaca în afara si tot ce vine din afara ramîne ca un murmur îndepartat, monoton si egal, neputînd în nici un fel sa excite nuantele vietii sufletesti, sa trezeasca un interes sau o curiozitate. Atunci îti pare inutil sa-ti mai dai o parere, sa mai iei o atitudine sau sa mai impresionezi pe cineva, si toate zgomotele la care ai renuntat prin tacere cresc în agitatia sufleteasca, existenta în toate marile taceri. Dupa ce te-ai framîntat ca un nebun sa rezolvi toate problemele, dupa ce te-ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui sa dai raspunsurile supreme sfîrsesti prin a gasi în tacere singura realitate si singura forma de expresie, si cine nu sfîrseste în tacere înseamna ca n-a vazut totul. Arta de a fi psiholog nu se învata, ci se traieste si se experimenteaza, deoarece nu exista un complex de canoane care sa-ti dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferentiale ale vietii sufletesti. Nu esti un psiholog bun daca tu însuti nu esti un subiect de studiat, daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia în misterul altuia, daca tu însuti n-ai un mister în care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atît de nefericit, încît sa pricepi fericirea si atît de rafinat, încît sa poti deveni oricînd barbar; iar disperarea în care traiesti sa aiba totdeauna atîta ardoare, încît sa nu stii daca traiesti în pustiu sau în flacari. Proteic, polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vietii sa se combine în tine atît de multiplu si atît de complex, încît extazul pe care-l vei atinge sa fie estetic, sexual, religios si pervers. A fi psiholog înseamna a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia conditie; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte fiinte sa-ti fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o fiinta proteica. Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine în fiecare moment si care în celelalte vieti vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toti ceilalti oameni parti din tine, frînturi ale fiintei tale. Si în dispretul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secreta si o infinita autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadica de a nulifica pe altul prin cunoasterea fondului sau intim, de a dezbraca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbeaza pe celelalte fiinte. Cum acest proces epuizeaza repede pe oameni, ei avînd continuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseste mai repede de oameni, pentru ca el este prea putin naiv pentru a avea prieteni si prea putin inconstient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfîrseste însa prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putina iluzie în cunoastere pentru ca sa nu fi ajuns prin cunoastere la deziluzie. Putina cunoastere încînta; multa cunoastere dezgusta. Cu cît cunosti mai mult, cu atît vrei sa cunosti mai putin. Cine nu sufera din cauza cunoasterii, acela n-a cunoscut nimic. Stînd într-o contemplatie linistita, fixat si suspendat sub eternitate si auzind tic-tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil sa nu simti toata absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evolutiei si al oricarui fel de desfasurare. De ce sa mergi mai departe, de ce sa mai traiesti în timp? Revelatia subita a timpului în astfel de contemplatii, care da acestuia o proeminenta vie si strivitoare, pe care n-o are niciodata în existenta zilnica, este fructul unui dezgust de viata, al unei incapacitati de a mai continua cu aceeasi poveste. Si cînd aceasta revelatie se întîmpla în noapte, absurditatea înaintarii în timp se mareste de senzatia unei indescriptibile singuratati, deoarece atunci, departe de oameni si de lume, ramîi singur cu timpul în fata, într-o ireductibila dualitate. Timpul, în aceasta senzatie de parasire nocturna, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune si cu nici un obiect, ci seamana unui vid ce creste progresiv în existenta, unui vid în continua dilatare si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi în linistea si tacerea contemplatiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul si pocnetul repetat asemenea unui dangat de clopot într-o lume moarta. Drama omului si a timpului n-o traieste decît acela care a separat timpul de existenta si care în aceasta disociere, fugind de existenta, e apasat de timp. Si acela simte cum creste în el timpul asemenea mortii. Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Si desi atîta lume a sustinut aceasta afirmatie, este a nu fi încercat niciodata iubirea, pentru a o declara banalitate. Sa-ti vina sa plîngi atunci cînd te gîndesti la oameni, sa iubesti totul, într-un sentiment de suprema responsabilitate, sa te apuce o învaluitoare melancolie cînd te gîndesti si la lacrimile ce înca nu le-ai varsat pentru oameni, iata ce înseamna a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-as lupta pe culmile disperarii, nu vreau si nu pot sa renunt si sa parasesc iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar întuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat în cine stie ce colturi îndepartate ale existentei mele. Prin orice pot cadea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau indiferenta, cînd toti oamenii te-ar abandona si cînd singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde în altii ca sa-i lumineze sau sa le faca întunericul mai misterios se vor rasfrînge si se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci întunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adîncimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a întunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?

.  | Index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Eine virtuelle Heimstätte der Litaratur und Kunst poezii
poezii
poezii  Suche  Agonia.Net  

Bitte haben Sie Verständnis, dass Texte nur mit unserer Erlaubnis angezeigt werden können.
Copyright 1999-2003. agonia.net

E-mail | Vertraulichkeits- und Publikationspolitik

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!