Se spune în deviza făcătorilor de minuni că „fă ceva pentru fericirea ta”. Stau și mă minunez dacă e o deviză pentru mediocrii sau pentru naivi. Desigur pentru cei lucizi, pentru cei încercați de mîngîierile nu tocmai fericite ale vieții, sună ca o sentință,ca o acuzație față de care, instinctiv, simți nevoia să te aperi...” omul e un animal prea orgolios ca să accepte fericirea și prea căzut pentru a o prețui”... spune Cioran, adăugînd : „ de cîte ori n-am încerca să devenim fericiți de nu ne-ar fi rușine ?!” Și
într-adevăr în trista noastră Ro(mânie) e mai mare rușinea decît a face miraculos ceva pentru fericire. De asta mi se și pare de-a dreptul trivială, accesibilă doar leprelor și ignoranților. Iar impresia asta de trivialitate o dă tocmai ostentația falsetului. Atît în renunțarea cumpătatului, cît și în aviditatea ghiftuitului, fericirii îi înflorește același rînjet grotesc pe mutră, al stupizeniei afectate sau șmecheriei exaltate de satisfacție. Imposibil să fii fericit fără să rînjești mai mult sau mai puțin animalic, imbecil sau cu ură, către lume. Ne „răzbunăm” stupid și absurd, prin modestie sau desfrîu, împotriva lumii. Iată „cheia fericirii”. Iată de ce e așa o oază pustie, lumea asta, a noastră... Profund nefericiți, răstigniți între materie și spirit, fructe bolnave ale curiozității noastre de a fii, pînă cînd nu vom atinge indiferența nevoii de fericire, rămînem aceeași fii nemernici ai nimicniciei. Iar bucuria exasperării ne rămîne singurul cer din care mai putem respira...