există un oraș
ca o pâine uscată
un oraș în care dacă cineva ar țipa
toate lucrurile de acolo ar țipa odată cu el

chiar și lucrurile așezate de oameni
pe pervaz

acolo trebuie să întâlnești
pe străzile lungi și roșii
ca niște revărsări de lavă
o fată
așa cum trebuie să întâlnești
un om fericit atunci când plouă

fata aceasta
merge pe sub cerul în formă de umbrelă
lumea toată i se reflectă în unghii

crește se micșorează devine invizibilă
se decupează din viață
după voie
are vise
în urma ei rămân multe eșarfe albastre
se pot vedea
agățate de copaci
sunt visele ei mami
spune un copil părintelui

fata
se roagă înainte de drum
să aibă puterea să se roage
face noduri marinărești la șireturi și își spune
/azi voi ajunge la capătul lumii cum ajunge un pește la marginea acvariului
voi colora ochii oamenilor ei vor simți ca și când ar avea o geană sub pleoapă
își vor pune dorințe/ (și aici face o fotografie soarelui)

pare
singură
și
ușor de iubit
ca o operă de artă

inima ei hoinărește necontenit
prin trup
astfel încât
și o picătură de ploaie căzută pe ceafă
contează

urmăriți-o cu privirea
cum înflorește citind aceste versuri cum sufletul ei
face piruete
iute iute
de atrage intreg universul spre ea

nu-i spuneți nimic
pentru că acum are fragilitatea unor
coarne bourești