Citeam de mult. Din după-masa ceea
cînd ploaia la ferestre fremăta.
Vîntul de-afară nu-l mai cunoșteam
în cartea grea.
Priveam în carte cum te uiți în oameni,
în oamenii întunecați de gînduri,
alături timpul se zgîia la rînduri.
Brusc paginile-au răsărit senine
și-n locul bîiguielilor firave
sta scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam și totuși curg
cuvintele și șiruri lungi se frîng
din rîndurile lor împrăștiate...
Acuma știu că peste încărcate
grădini,sclipind, sînt bolțile departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.
Și-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pîlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în noapte
și de departe ca și cum ar crește
nimicul întîmplat se deslușește.
Și dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin și totul mare.
aici trăiesc ce se petrece afară
și peste tot nimic n-are hotare;
dar mă-mpletesc și mai adînc în linii
cînd ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulțimii;
atunci încet pămîntul se revarsă.
Și bolta-ntreagă-ncearcă s-o cuprindă:
întîia stea e cea din urmă casă.